Contopire- fragment-

Amiaza copleșitoare. Doar zgomotul ventilatoarelor de la aparatele de aer condiționat mai murmură. Păsările s-au ascuns printre ramurile tăcute ale copacilor. Verdele frunzelor învie pofta de mare, de vacanță. Sunt și doi pescăruși, rătăciți în orașul de câmpie, care mai dau ocol blocurilor și anunță răsăritul și apusul soarelui. În spatele jaluzelelor trase, cu cafeaua pe măsuță și cartea pe picioarele strânse, stă Mira, așteptând să se trezească soțul și fiica ei. A pregătit și masa de prânz, iar rufele de călcat mai pot aștepta. Vrea să simtă relaxarea de week-end. Ascultă melodii de demult. Un ambient cât se poate de plăcut pentru o amiază de sâmbătă. Pescărușii au reapărut. Printre răgușitele croncăneli ale ciorilor și ciripitul necontenit al vrăbiuțelor aciuate în grădina blocului, chemările pescărușilor sunt invitații atât de subtile la marea pe care o iubește atât de mult. Privește spre cer. Are culoarea speranței. Un albastru roial. Câțiva nori de un alb imaculat stau agățați de cer. Asta simte și Mira. Starea aceea de imponderabilitate, care te face să visezi cu ochii deschiși. Valurile mării se confundă cu zgomotul iritant al bormașinii. Pentru o clipă, revenirea la realitate o întristează. Închide ochii și reîncearcă să ajungă la imaginea din minte. Acum simte și parfumul scoicilor, și gustă chiar sarea din aer. Picioarele îi sunt îngropate în nisipul fin. Așa obișnuiește să se răcorească ea, atunci când fierbintele se împrăștie pe plajă și șezlongul trebuie repoziționat sub umbrele. Câtă fericire simte! I se umple sufletul de iubire, de viață, de împlinire. Și-ar dori să rămână veșnic lângă mare, așa ca eroina "Pânzei de păianjen" a Cellei Serghi. Când a citit romanul avea vreo 17 ani. Dar iubirea pentru mare are rădăcini în primii ei ani de viață. Când vacanța era cea mai frumoasă perioadă a anului, pentru că o petrecea alături de părinții și fratele său. Ah, ce s-ar mai cuibări acum la pieptul tatălui său! Să stea, doar un pic, să îi simtă mirosul de colonie, ascultându-i bătăile puternice ale inimii! Privea spre mare. Silueta mamei alături de cea a tatălui, ținându-se de mână, trupuri trecute de prima tinerețe, dar cu o ținută atât de mândră și mereu proaspătă, se îndreptau spre mal. Zâmbetul lor cald o liniștea. Le făceau cu mâna ei și fratelui ei. Mira era mezina familiei, și avea asigurată paza de către primul născut. Era plină de nisip, dar tare mult îi plăcea să simtă firicelele acelea argintii pe piele. Colacul ei roșu stătea la umbră. Lopățelele și găletușa, alături de mingea colorată de plajă. Se uita, din când în când la castelele ridicate de fratele ei. Mai orna câte un turnuleț cu câte o scoică. Ar fi vrut să aibă și ea priceperea și talentul lui. Își umfla pieptul, atunci când acesta finaliza construcția, și se uita în jur, cu mândrie. Ar fi vrut să-și strige bucuria, în schimb, țopăia în jurul lui și râdea fericită. Erau în larg, aproape de geamandură. Ea, ca o prințesă, pe tronul roșu, plutind, tatăl său pe lângă ea, împingându-i colacul și învârtind-o când se aștepta mai puțin. Urma o dezlănțuire de râsete și stropi! Gusta, pe furiș, din apa sărată a mării. Erau clipe care se desfășurau cu viteza amintirilor dragi... O privea acum pe fetița sa jucându-se cu un bețișor de la cocktailul pe care îl savura relaxată. Din când în când, marea o chema la reverie. Urmărea valurile spumoase până se domoleau, la mal. Albastrul acela intens o fascina. Freamătul mării o calma. Simțea trupul ei respirând în ritmul undelor apei. Adunaseră împreună câteva scoici, iar Mona le aranja pe dimensiuni și apoi le îngropa sub șezlongul mamei pe cele mai mici. O luă în brațe și fugiră printre cearceafurile așezate haotic. Stropii se înălțau până la umerii fetiței. Râdeau amândouă. Apoi se scufundă, ținând-o de după spate, până le ajunse apa la bărbie. Mona se strângea cu piciorușele pe mijlocul ei, și se speria, chiar încerca să schițeze un plânset ușor, după care zâmbetul mamei o liniștea și o însenina din nou. Florin le privea de la distanță, cu încrederea și mândria posesiei. Erau fetele lui. Le iubea pe amândouă, însă pe Mona o adora. Mira construia un trup de femeie din nisip. Languroasă, cu fața spre mare, așteptându-și prințul să revină de pe corabia fericirii. Siluetă cu forme rotunde, cu pulpe rubensiene și sânii ca merele coapte. Cu mâinile ei contura trupul pe care și l-ar fi dorit ea. Mângâia coapsele darnice și abdomenul plat, iar părul lung, vălurit, îi acoperea o parte din umărul drept. Mâinile nu știa să le deseneze, și, din această cauză, le așeza sub părul femeii. Lascivitatea ei se unea cu nisipul, cu apa și timpul, armonizând cu cadența valurilor sosite feciorelnic până aproape de ea. Mona o imita, și construise un model care spera să îi placă și mamei sale. Dimensiunile fiind mult mai mici, se plictisi însă curând, și veni să acopere zonele "rușinoase" ale femeii la care lucra Mira, cu scoici. Erau mulțumite amândouă de lucrările pe care le finalizaseră. Soarele se așternea la apus. Era timpul să plece spre hotel. Plimbarea de seară, cu luminile și atmosfera plăcută de vacanță îi aștepta pentru o nouă întâlnire cu viitoarele amintiri frumoase. O trezi din visare zgomotul ușii deschise cu forță de Florin. Nu se uită la ea. Nu pentru că ar fi fost supărat. Avea drumul știut spre bucătărie, mecanic, fără altă țintă decât cafeaua. Îl urmă, tiptil, și îi îmbrățișă spatele generos, punându-și obrazul pe el cu dragoste. El mormăi, mai întâi morocănos, după care se întoarse și primi un sărut dulce, care îl luă puțin prin surprindere. Mira se strânse la pieptul lui, șoptindu-i: - Bună dimineața, iubire! - Mmm, bună dimineața! O luă de mână, având grijă să închidă aragazul, și o duse în dormitor. Contopire, dăruire, iubire, la fel ca ... marea...